Moving on it's not an easy thing

This is my last week in Peterbrough, this little place to hide, to work, to live a peaceful life, at times a boring life :-).


I have been longing for a change, for more time - time to dance, to sing, to spend with friends who seem to be away. And now, that change is coming, I must be honest to myself and say I feel unprepared. It's like a car you've been speeding up and once it's on the road, you don't know how to stop it, you don't know how to reduce the speed.


I love my little room, the friends I have made at work, unique people with whom I have shared such dear moments, challenging times, and good lessons to learn. When time comes for me to turn the page, I skim through it again and again and the more I go through it, the richer it seems to me. And, since I am a people person, their respect for me, their friendship, maybe even affection, become the most important thing. A thing that brings tears in my eyes, a thing that warms up my soul and makes me be stuck in a dear moment of which I need to let go of, but don't entirely feel like.


I need to get boxes to pack my books, my large number of shoes and ear rings, scarfs and paper. A lot of paper. It's amazing how many useful things, and an equal number of useless things we accumulate in life. Each time I move, I tidy up and decide to give away/throw away little parts of me that have now become unimportant.

I look at this picture of me and the Taj Mahal, a person staring at a wonder. It's a place I have seen, been there, travelled that road and never realised the greatness in front of me, the greatness of me being there. Great things are still to come, baby steps and giant steps, long roads to walk, mountains to climb. But this week, this place where I am, where I have spent almost 3 years of my life seems to be the dearest.


I don't know how things will turn out, and this uncertainty leaves space for anything in between. I fill this space with a great deal of respect for those whom I worked with, for the dear friends now scattered all over the world, for the ones with whom I'll do my best to keep in touch. I fill this space with melancholy, with nostalgia and with pride. I fill this space with enormous caring for my colleagues, for people whom I've helped and for the quality of my work.

Umbra

1.E umbra aceasta pe care
O semeni in sufletul meu
Cu mila si trista mirare
Voi duce-o cu mine mereu.


Si-apoi intr-o zi oarecare
In care-mi vafi cel mai greu
Voi pune-o in vechi calendare
Duminica trupului meu.


R: Fiori prin mine umbla si nu am trebuinta
Te rog pe tine umbra sa redevii fiinta.


2.Flamand de iubirea intreaga
Pe vremi cu amurg mohort
Cand zorile noaptea-si dezleaga
Ma satur c-o umbra si-atat.
Si sufletul meu te mai roaga
Magnetic catarg dobort
Tu umbra tacuta si draga
Aseaza-ti fularul la gat.


3.O umbra se-nchide in mine
O umbra prin mine trecu
E atata de rau ca e bine
E atata de mult daca e nu.
Bacovia-si iese din sine
Si rade in "a" si in "u"
O umbra in viata ma tine
Si umbra aceea esti tu

(unul dintre cantecele mele preferate, cantat de Alifantis, de care imi este foarte dor)

MuZica

Ce bine ca muzica imi tinea de umbra
In seara fara zi
In ziua ca o seara!

Ce bine ca muzica, ca un tremur fragil
Imi era prietena si muza
Imi era balsam
Si traia in mine!

Ce bine ca muzica, in suita de note
Imi vorbea ca din alta lume,
Imi da dadea pilde
Si ma sfatuia
In putine cuvinte!

Ce bine ca muzica spalase dimineata
Incalzise zapada
Spalase amintirile
Spalase seara
Suflase pace peste noi!

Ce bine ca muzica imi acoperea ochii
Si ochii se inchideau
Si eu visam,
Si visele mele-mi zambeau!

Ce bine ca muzica imi misca picioarele
Intr-un dans lin si prelung,
Intr-un zbor. Ce bine!

Asa cum este un cantec de Stefan Hrusca...

Am ascultat de curand...conlinde :-) cu acel sunet si muzicalitate neasemanate pe care vocea lui Hrusca le ridica la rang de cantec ceresc.

Am ascultat apoi 'Ochi tai iubito'. Rar am auzit o declaratie asa de frumoasa, asa de intensa si inaltatoare. Uneori, desi stiu ca romanul este nascut poet, ma intreb cum fac unii dintre ei ca din 3 vorbe asa de obisnuite, alature intr-un mod atat de neobisnuit sa impleteasca ganduri, sa creeze sentimente, sa faca arta.

Si, ca dovada:

Ochii tai iubito ce noroc la un miez de noapte sa-i invoc
Mi se pare-adesea ca-ntr-un vechi oras ciudat care nici n-a existat
Intr-o noapte i-am visat, i-am visat
Ochii tai iubito cum ma dor cand departe sunt de cerul lor
La fereastra ninge floare de cires amar si in nopti fara hotar
Amintiri de felinar, felinar


[...]
Ochii tai iubito mi-au lasat cerul peste suflet descuiat
Dar sarut zapada mamii tale ce ti-a dat ochii asa cum n-am visat
Ca pot f cu-adevarat, cu-adevarat

Gheorghe Dinica - Sunt vagabondul vietii mele

La carciuma din cartier
Unde se canta si se bea
Vreau asta seara sa petrec
Cu amintiri din viata mea

Am mai facut cate-o betie
Am mai iubit niste femei
Si m-am vandut la galerie
Pentr-un bilet de cativa lei

Refren:
Sunt vagabondu' vietii mele
Ca intr-un film cu rascapur
Maturator de praf de stele
Si cusurgiu fara cusur
Iar cand adorm spre dimineata
Imi reprosez de la-nceput
Ca n-am luat totul de la viata
Si nu i-am dat cat as fi vrut

Am fost si print si cersetor
Un tradator un om cinstit
Numai cu viata de actor
Eu niciodata n-am glumit

Am mai si ras de-o nerozie
Am fost bogat am fost falit
Si-n toata a lumii nebunie
Eu publicul mi l-am iubit

Dialog cu durerea

Durerea mea se uita la mine. Nu ma slabea din privire. Eu o slabeam pe ea. Am inceput sa o primesc la masa mea si sa o fac parte din viata mea si sa nu o mai neg. Si sa fiu calma. In definitiv, existenta ei s-a intalnit de multe ori cu existenta mea. Si asa, de fiecare data cand soseste am invatat sa o fac musafir si sa nu o detest, si sa ii inteleg venirea.

Durerea: - Am venit din nou. Era loc in sufletul tau, si era cald, si nu ma mai primsei de mai multa vreme.
Eu: - Te-aseaza, stiu ca nu ai sa pleci asa imediat. Dar cat ai de gand sa stai?
D: - Cat ma primesti...
E: - Nu e chiar asa. Stii foarte bine ca ti-as inchide usa daca as sti ca esti tu. Nu imi esti draga.
D: - Nu-i sunt nimanui. Si atunci, eu unde apartin?
E: - Fii pe pace. Vii prea adesea si pentru prea multi dintre noi. Sunt vile in jur in care ti-ai facut loc berechet.
D: - Nici nu stii cat de multe aduc cu mine, si cate invataturi las cand plec.
E: - Nu pot sa-ti multumesc. Doar daca m-ai slabi putin...Sau daca ai veni mai rar...
D: - Vin indeajuns de rar si tu ma si gonesti prea repede.
E: - Uite, ia loc si stai. De data asta te pimesc cu motiv. Dar te primesc senina. Si am sa stau aici cu tine sa indur, pentru ca am inivtat si Speranta. O sa stam toate trei sa asteptam Binele si Lumina.

Am primit durerea. Intrase in camera mea dupa ce dragostea, temerile, dorul, nevoia de a ajuta, se nascusera sub gene. Si era fireasca. Si am decis sa mai traiesc putin cu ea. Sa o inteleg, sa nu disper, si sa nu gasesc o vina nimanui. Si ca cred ca maine va fi mai bine.

Cu un car de iubire care doare,

Rox

Dragi Otei

Mai jos versurile frumosului cantec 'Draga Otee' cantat de Zdub si Zdob pentru frumoasele si mult prea-minunatele mele prietene romance pe care daca le primesti in viata este imposibil sa le mai poti uita.

Doamnelor, domnisoarelor, cu mare drag!

Draga Otee,
Dulce mireasma,
La gura femeie,
La mijloc mireasa.
Draga Otee,
Dulce mireasma,
La gura femeie,
La mijloc mireasa.
Curge izvorul,
Graul rasare,
Acolo pe unde,
Trec urmele tale
Valura dorul,
Des ca o iarba,
Parca raspunde,
Parca intreaba.
Valura dorul,
Des ca o iarba,
Parca raspunde,
Parca intreaba.

COLONIAL COUSINS-KRISHNA NEE BEGANE

Vreau sa- ti povestesc...

am simtit nevoia sa scriu in romana, sa scriu numai pentru un anumit segment de oameni si de prieteni...

e frumos si soare in londra si m-am trezit destul de dimineata, desi am mers tot de dimineata la culcare. privesc dinspre balcon manunchiurile de frunze atingadu-si verdele intr-un cantec de vant lejer.

imi gasesc cu greu cuvintele, acele frumoase cuvinte cu care imi scriam poeziile si cu care am scris sute de mailuri si de scrisori.
in fiecare primavara se renaste in mine un spirit proaspat - imi aduc aminte, uit, ma gandesc in viitor. parca nu mai e nimic cum obisnuia sa fie vama veche.
nu am mai vazut-o demult. oamenii spun ca nu mai e ce era. si de cand am fost acolo pentru prima oara oamenii spun mereu ca nu mai e ce era. nimic nu e cum e fost. ramane imaginea feerica si idealizata a unor clipe care nu se intorc, dar lumineaza ca o raza de tinerete sau chiar de copilarie.

si acum, de langa statia de tren, incercand sa reproduc imaginea vamii, simt ca nu a fost real, ca nu s-a intamplat, ca parca intr-o emisfera a mintii mele am inventat toate povestile si le-am trait la un timp ce se desfasoara de la 0 la minus infinit.

am uitat si sa imi fie dor. de acel nisip care arde si de acele scoici dure. de acele valuri inspumate si de casutele de paie. de corturi indundate de apa, de multe si nestiute saruturi, de oameni buni si oameni pierduti, de bere la pahar mai ieftina ca apa, de tigari, de inghetata si de miros de peste.

de bolerul de la rasarit de soare, de focul care inca mai mocneste, de sutele de oameni trezi care abia degusta cafeaua, de un dans in apa rece a zorilor.

am trait toate astea? cand? cum? de ce s-a terminat si cum pot recrea aceasta lume pierduta?

poate ca nu o voi mai intalni nicioadata- traieste aivea in mine si in dragii mei prieteni cu care am impartit aceeasi suta de lei, aceeasi paine si sticla de 0.5 de apa, aceleasi drumuri cu nasul pe trenuri romanesti.
toate sunt unice, irepetabile, de o frumusete ireprosabila, care ramane cu noi si ne face si mai frumosi.

si vreau sa scriu despre ea, si nu vreau sa o uit, si vreau sa fie mereu in mine. un prieten zise o data: 'bai rox, am citit un post de pe blogul tau si am mers sa beau o cana cu apa. ce atata traire acolo'? saptamana trecuta am primit un mail cu link catre un articol despre ceea ce inseamna pentru un scriitor a scrie. si de atunci parca am mai prins curaj.

scriam mult, asa ca o apa spirituala pe care ti-o torni in cap. poate prea intens, poate putin exagerat...nu stiu. dar e ceva din mine acolo pe care nu am putut sa il tin numai pentru mine.

si acum ma gandesc - cred ca mi-am infipt mult mai bine picioarele in pamant, poate am devenit cinica, poate un pic caustica, poate am uitat sa cred.

din copilarie am fost invatata sa cred si sa respect. si prin felul meu de fi, nu am stiut ce inseamna sa simti gelozie, invidie, ce inseamna sa regreti sau sa vrei sa intorci capul intr-o alta directie.

in ultimii doi ani am invatat cate putin despre fiecare. despre a uri, despre individie, despre mai putina rabdare si mui putina toleranta. poate ca trebuia.

poate ca fiecare trebuie sa simta o data toate astea ca sa invete. nu sunt frumoase, sunt niste demoni zahi pe care stiu ca a trebuit sa ii cunosc. azi sunt asa de impacata incat imi dau timp sa imi amintesc despre cele mai frumoase persoane pe care le-am intalnit, persoane care te fac sa iti fie putin rusine ca nu esti mai mult decat esti si care, prin inocenta lor, prin inteligenta lor (inclusiv cea emotionala), prin forta aspiratiilor lor raman mereu modele, prieteni dragi si oameni carora desi le datorezi jumatate din lumea ta, simti ca nu le datorezi nimic.

am crescut invatand sa nu poftesc la ceea ce este al altuia, sa nu trisez si sa fiu sincera cu mine insami. nu e foarte confortabil sa realizezi toate astea, dar merita - pentru nepretuita pace sufleteasca.

nu vreau sa fiu prietena nimanui cea mai buna, nu vreau sa traiesc alaturi de cineva pentru care sunt unica optiune, nu vreau sa fac lucrurile care mi se cer in cariera, vreau sa traiesc cu sufletul si gandul libere si sa ma bucur ca sunt, intr-o lume pe care oamenii si locurile dragi mi-au facut-o mai frumoasa.

e lume frumoasa, cea din imaginatia noastra comuna, cea din amintirile care azi par vise, cea din calatorii si cea sin natura verde sau bruna.

e o lume frumoasa si vreau sa vorbesc de ea in romaneste, sa fiu aproape de acei oameni care mi-au fost 'aici' parca de 'mereu'.

ai face bine sa citesti asta

draga cetitoareo si draga cetitorule,

bine ai venit intre copertile subtiri ale unei scrieri cu degetul prin aburul vremii. iaca, ne intalnim, eu din nou sa vorbesc, tu sa ai rabdare - nici nu stiu cum sa iti multumesc...

in seara asta vantul ce se juca cu marginile fustei mele, tocurile cu sarmul lor feminin zgariau linistea serii de langa catedrala. si am inceput sa imi vorbesc mie, sa visez...tu mai faci asta din cand in cand? mie mi se intampla, cred ca de-asta si scriu, ca sa fac vii niste ganduri care imi vin si care imi trec ca sa imi revina.

la ce ma gandeam in seara asta? la lunile de mai. tu nu le iubesti? nici calde, nici reci, nici prea rele, nici prea bune, parca ne ocrotesc cu indulgenta lor. parca e ceva intre primavara si vara care te trezeste sau chiar te invie.

merg si am o fantezie foarte primavaratica, poate si din cauza primaverilor trecute...cea trecuta m-am indgasotit, cea dinaintea ei era cat pe ce, acum trei primaveri cineva m-a mintit un pic cam prea frumos, acum patru primaveri am vorbit prea mult din batai de inima decat din cuvinte.

si acum, cu mine insami intr-un avion imens, apoi in metrou, apoi in autobuzul catre lucru, ma simt atat de bine singura cu mine, fara dragostea mea, fara prieteni, fara ai mei, numai eu si cu aerul rece de aici.

ma bucur. ma bucur de viata ca si ea sa se bucure de mine, de putinul soare pe care am invatat sa il pretuiesc, de schimbarile rapide, de decizii, de puterea din noi, de care nici nu suntem constienti.

ma bucur. de cateva randuri scrise, de perspective, de cine si pranzuri, de salata, de humus si de mar, de ceai negru cu lapte, de gandul ca cei pe care ii iubesc exista si sunt bine.

ma bucur. de atata verde cat incape, de intelegerea care poate fi in lume, de bataile de inima, de clickurile rare pe bugul acesta.

ma bucur si ma tem un pic sa ma bucur, dar nu vreau sa ma opresc. primavara asta nu iubesc pe nimeni anume. in schimb iubesc oamenii de...mereu. sunt in pace si in iertare si as vrea sa iti dau o imens de colorata esarfa in dar.

ai face bine sa citesti si recitesti randurile astea. si sa te bucuri de lunile de mai. sunt unice, ele si lumina lor - lumina de mai.

nu-i asa

nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma asez pe locul de langa fereastra din autobuz imi fixez privirea in afara si imi deschid ochii catre narcise, catre pomii in floare si las razele sa imi mangaie fruntea.

e aproape primavara. si eu ma chinui sa imi desprind genele una de alta si sa accept realul. in schimb, imi vin tot felul imagini din trecut in minte, priviri pe furis si sentimentul de a nu putea avea.

si nu-i asa. nu-i asa de usor. si nu-i asa pentru ca nu e asa. pentru ca nu am dreptate, pe cat mi-as dori.

nu-i asa. pentru ca nici unul dintre cei pe care i-am ales in mod stramb nu mi-a fost sortit sa fie si nici nu mi-a fost dorit sa fie. si imi prefer independenta mai mult de cat ii prefer pe ei.

[http://imagecache2.allposters.com/images/pic/PTGPOD/283341-FB~Sculptor-s-Hand-with-Clay-Bust-Posters.jpg]

si nu-i asa cand spun ca regret. pentru ca regretul e o miselie. pentru ca nimeni nu m-a tras fortat de mana. ba uneori eu am fortat maneca sa vad cat de bine merge. iar cand nu a fost sa fie am invatat ce pot sa am si ce nu, ce imi face si bine si ce nu, si despre cum separarea face doi oameni mai fericiti decat a fi impreuna.

as vrea sa fiu geloasa pe ea. pe ele. as vrea ca vina sa fie a lui. as vrea toate aceste lucuri in lumea mea mica si stramta. pentru ca toate astea imi tin de plictiseala, de semn de intrebare si reprezinta un motiv de ambitie.

dar nu-i asa. pentru ca o vina nu e numai a unei singure persoane. si oamenii nu pot fi buni sau rai dupa cum nu pot fi perfect albi sau perfect negri. nu-i asa. nu am dreptate. si faptul ca nu am dreptate imi face bine.

pentru ca nu putem sa fim prieteni cu toata lumea. pentru ca trebuie sa avem o opinie. si pentru ca in unele relatii investim mai mult si cu mai multa placere. asa cum scrie malcom gladwell in 'tipping point', cortexul poate cuprinde un cerc de 150 de persoane, iar calitatea prieteniilor mai speciale este data de cat alegi sa investesti in ele.

si nu-i asa ca e pacat daca unele se sting. m-am plictisit sa pozez in ipostaza de pompier si sa fiu acolo la nevoie. m-am plictisit ca caut prezentele prietenilor din necesitate.

si nu-i asa ca prieteniile sunt perfecte. ele sunt niste constructii de a caror arhitectura trebuie sa ne ingrijim. numai ca ele se pot construi cu cel putin doi arhitecti avand aceeasi viziune. altfel se duc naibii.

visez mult primavara asta. la nemurirea sufletului. la frezii si la parfum de mare. si sunt foarte putini alaturi de mine in acest vis. si lor le multumesc pentru cat de frumoase arata casele noastre cu balcoane comune.

multumesc si putinilor care ma cititi.

stiu ca nu-i asa ca o sa devin vreo scriitoare. daca era sa fie se intampla acum ceva vreme. dar pentru cei cativa care sunt aici, si eu raman aici. mereu cu bratele deschise, mereu din placere si mereu gata sa imi clatesc mana in clei.

casa mea-i aici, suspentata in aer, si va asteapta. si asta chiar ca asa e!

Elefant

Niciodata lipsa de nimic nu mi-a fost mai destula –
Ca o felie de paine cu unt englezesc
Pe care o digeri de 3 ori pe zi,
In fiecare zi.

Nicodata confortul nu a fost mai ciudat de frumos regizat –
Ca o lipsa de lipsa, ca o viata de virtina,
Ca un barbat dat cu gel si mirosind a prea mult parfum.

Mi-e dor sa imi fie dor
Si teama sa imi fie teama –
O femeie ca un barbat,
Un zambet ca pe sticla,
Ca o viata cu mine fara mine in ea,
Cu intrebari ‘de ce’ – scenariu ce se repeta
Fara sa invat nimic.

Vreau sa fie tarziu, sa fie lumini…
City of blinding lights.
Am inchis usa in fata catorva prietenii, a unor ocazii,
a unor frustrari.

Si nu mi-e greu
Si nu mi-e bine
Si nu mi-e nimic

Si unesc puncte intr-un desen cu elefanti .

Muzica din ceruri, sau din copilarie

Te-am iubit Ludmila cand eram mai mic
Oferindu-ti zilnic flori presate-n plic
Te-am iubit in taina cu tot visul meu
Agatat de sfoara unui subred zmeu

Cand saream pe ciotul cailor de var
Te-am iubit Ludimila langa samovar
Tu-mi cantai romante pe maidanul surd
Eu ciopleam cu bricul uni zmeu absurd

Si prin toata vara plopilor cu bolti
Inventand iubirea te trageam de cozi
Si prin toata vara plopilor cu bolti
Inventand iubirea te trageam de cozi

Ce mai faci Ludmila ? In ce ploi te scalzi ?
Prin ce iarba luneci cu genunchii calzi ... ?
Flori de mar presate, oarbe flori de crin
Mai pastrez si astazi intr-un colt de scrin

Si mai fug de-acasa cand imi vine chef
Sa alerg prin tara ierbii de sidef
Dar ma-ntorc statornic lang-acelasi ceai
Plin de gust de toamna cum doar tu faceai

Impletind aiurea flori de mucava
Te-am iubit Ludmila foarte mult ... cindva .
Impletind aiurea flori de mucava
Te-am iubit Ludmila foarte mult ... cindva .

Not Pretty Enough

I'll never be the blonde girl

Din categoria frustarilor care trebuie sa ia o forma - nu am sa fiu niciodata fata blonda.

Pentru ca ea e stilata si scumpa foc si eu nu sunt. Eu sunt nebuna si imi place sa calatoresc desculta.
Peantru ca ea e iubita de ´public´ pe cand eu imi doresc sa fiu un papitoi a la Roberto Benini care zambeste des si stramb.
Pentru ca ea e de multe ori prima si placa se blocheaza acolo, pe cand mie imi place sa nu fiu nici prima nici ultima and my only ambition is to set you free.
Pentru ca ea e diplomata si mie imi place sa satirizez si sa rad zgomotos.

Pentru ca ea e un ´angel radios´:) iar sunt o scorpie similara celei din opera cu acelasi nume de Shakespeare.
Pentru ca ea danseaza gratios in forme de abur perfecte pe cand eu m-am stins de mult pe o muzica rock pe o plaja veche care nu mai e reala.
Pentru ca ea e fixa si inamovibila pe cand eu seman mai mult cu un copil nehotarat pentru care casa e oriunde.

Pentru ca sunt dark and simple si planuiesc sa raman asa.

DISCLAIMER - sunt cateva blonde la care cele de mai sus nu se aplica, dar ce-i vina mea ca majoritatea pe care le-am intalnit nu au fost blondele potivite?:(