Gheorghe Dinica - Sunt vagabondul vietii mele

La carciuma din cartier
Unde se canta si se bea
Vreau asta seara sa petrec
Cu amintiri din viata mea

Am mai facut cate-o betie
Am mai iubit niste femei
Si m-am vandut la galerie
Pentr-un bilet de cativa lei

Refren:
Sunt vagabondu' vietii mele
Ca intr-un film cu rascapur
Maturator de praf de stele
Si cusurgiu fara cusur
Iar cand adorm spre dimineata
Imi reprosez de la-nceput
Ca n-am luat totul de la viata
Si nu i-am dat cat as fi vrut

Am fost si print si cersetor
Un tradator un om cinstit
Numai cu viata de actor
Eu niciodata n-am glumit

Am mai si ras de-o nerozie
Am fost bogat am fost falit
Si-n toata a lumii nebunie
Eu publicul mi l-am iubit

Dialog cu durerea

Durerea mea se uita la mine. Nu ma slabea din privire. Eu o slabeam pe ea. Am inceput sa o primesc la masa mea si sa o fac parte din viata mea si sa nu o mai neg. Si sa fiu calma. In definitiv, existenta ei s-a intalnit de multe ori cu existenta mea. Si asa, de fiecare data cand soseste am invatat sa o fac musafir si sa nu o detest, si sa ii inteleg venirea.

Durerea: - Am venit din nou. Era loc in sufletul tau, si era cald, si nu ma mai primsei de mai multa vreme.
Eu: - Te-aseaza, stiu ca nu ai sa pleci asa imediat. Dar cat ai de gand sa stai?
D: - Cat ma primesti...
E: - Nu e chiar asa. Stii foarte bine ca ti-as inchide usa daca as sti ca esti tu. Nu imi esti draga.
D: - Nu-i sunt nimanui. Si atunci, eu unde apartin?
E: - Fii pe pace. Vii prea adesea si pentru prea multi dintre noi. Sunt vile in jur in care ti-ai facut loc berechet.
D: - Nici nu stii cat de multe aduc cu mine, si cate invataturi las cand plec.
E: - Nu pot sa-ti multumesc. Doar daca m-ai slabi putin...Sau daca ai veni mai rar...
D: - Vin indeajuns de rar si tu ma si gonesti prea repede.
E: - Uite, ia loc si stai. De data asta te pimesc cu motiv. Dar te primesc senina. Si am sa stau aici cu tine sa indur, pentru ca am inivtat si Speranta. O sa stam toate trei sa asteptam Binele si Lumina.

Am primit durerea. Intrase in camera mea dupa ce dragostea, temerile, dorul, nevoia de a ajuta, se nascusera sub gene. Si era fireasca. Si am decis sa mai traiesc putin cu ea. Sa o inteleg, sa nu disper, si sa nu gasesc o vina nimanui. Si ca cred ca maine va fi mai bine.

Cu un car de iubire care doare,

Rox

Dragi Otei

Mai jos versurile frumosului cantec 'Draga Otee' cantat de Zdub si Zdob pentru frumoasele si mult prea-minunatele mele prietene romance pe care daca le primesti in viata este imposibil sa le mai poti uita.

Doamnelor, domnisoarelor, cu mare drag!

Draga Otee,
Dulce mireasma,
La gura femeie,
La mijloc mireasa.
Draga Otee,
Dulce mireasma,
La gura femeie,
La mijloc mireasa.
Curge izvorul,
Graul rasare,
Acolo pe unde,
Trec urmele tale
Valura dorul,
Des ca o iarba,
Parca raspunde,
Parca intreaba.
Valura dorul,
Des ca o iarba,
Parca raspunde,
Parca intreaba.

COLONIAL COUSINS-KRISHNA NEE BEGANE

Vreau sa- ti povestesc...

am simtit nevoia sa scriu in romana, sa scriu numai pentru un anumit segment de oameni si de prieteni...

e frumos si soare in londra si m-am trezit destul de dimineata, desi am mers tot de dimineata la culcare. privesc dinspre balcon manunchiurile de frunze atingadu-si verdele intr-un cantec de vant lejer.

imi gasesc cu greu cuvintele, acele frumoase cuvinte cu care imi scriam poeziile si cu care am scris sute de mailuri si de scrisori.
in fiecare primavara se renaste in mine un spirit proaspat - imi aduc aminte, uit, ma gandesc in viitor. parca nu mai e nimic cum obisnuia sa fie vama veche.
nu am mai vazut-o demult. oamenii spun ca nu mai e ce era. si de cand am fost acolo pentru prima oara oamenii spun mereu ca nu mai e ce era. nimic nu e cum e fost. ramane imaginea feerica si idealizata a unor clipe care nu se intorc, dar lumineaza ca o raza de tinerete sau chiar de copilarie.

si acum, de langa statia de tren, incercand sa reproduc imaginea vamii, simt ca nu a fost real, ca nu s-a intamplat, ca parca intr-o emisfera a mintii mele am inventat toate povestile si le-am trait la un timp ce se desfasoara de la 0 la minus infinit.

am uitat si sa imi fie dor. de acel nisip care arde si de acele scoici dure. de acele valuri inspumate si de casutele de paie. de corturi indundate de apa, de multe si nestiute saruturi, de oameni buni si oameni pierduti, de bere la pahar mai ieftina ca apa, de tigari, de inghetata si de miros de peste.

de bolerul de la rasarit de soare, de focul care inca mai mocneste, de sutele de oameni trezi care abia degusta cafeaua, de un dans in apa rece a zorilor.

am trait toate astea? cand? cum? de ce s-a terminat si cum pot recrea aceasta lume pierduta?

poate ca nu o voi mai intalni nicioadata- traieste aivea in mine si in dragii mei prieteni cu care am impartit aceeasi suta de lei, aceeasi paine si sticla de 0.5 de apa, aceleasi drumuri cu nasul pe trenuri romanesti.
toate sunt unice, irepetabile, de o frumusete ireprosabila, care ramane cu noi si ne face si mai frumosi.

si vreau sa scriu despre ea, si nu vreau sa o uit, si vreau sa fie mereu in mine. un prieten zise o data: 'bai rox, am citit un post de pe blogul tau si am mers sa beau o cana cu apa. ce atata traire acolo'? saptamana trecuta am primit un mail cu link catre un articol despre ceea ce inseamna pentru un scriitor a scrie. si de atunci parca am mai prins curaj.

scriam mult, asa ca o apa spirituala pe care ti-o torni in cap. poate prea intens, poate putin exagerat...nu stiu. dar e ceva din mine acolo pe care nu am putut sa il tin numai pentru mine.

si acum ma gandesc - cred ca mi-am infipt mult mai bine picioarele in pamant, poate am devenit cinica, poate un pic caustica, poate am uitat sa cred.

din copilarie am fost invatata sa cred si sa respect. si prin felul meu de fi, nu am stiut ce inseamna sa simti gelozie, invidie, ce inseamna sa regreti sau sa vrei sa intorci capul intr-o alta directie.

in ultimii doi ani am invatat cate putin despre fiecare. despre a uri, despre individie, despre mai putina rabdare si mui putina toleranta. poate ca trebuia.

poate ca fiecare trebuie sa simta o data toate astea ca sa invete. nu sunt frumoase, sunt niste demoni zahi pe care stiu ca a trebuit sa ii cunosc. azi sunt asa de impacata incat imi dau timp sa imi amintesc despre cele mai frumoase persoane pe care le-am intalnit, persoane care te fac sa iti fie putin rusine ca nu esti mai mult decat esti si care, prin inocenta lor, prin inteligenta lor (inclusiv cea emotionala), prin forta aspiratiilor lor raman mereu modele, prieteni dragi si oameni carora desi le datorezi jumatate din lumea ta, simti ca nu le datorezi nimic.

am crescut invatand sa nu poftesc la ceea ce este al altuia, sa nu trisez si sa fiu sincera cu mine insami. nu e foarte confortabil sa realizezi toate astea, dar merita - pentru nepretuita pace sufleteasca.

nu vreau sa fiu prietena nimanui cea mai buna, nu vreau sa traiesc alaturi de cineva pentru care sunt unica optiune, nu vreau sa fac lucrurile care mi se cer in cariera, vreau sa traiesc cu sufletul si gandul libere si sa ma bucur ca sunt, intr-o lume pe care oamenii si locurile dragi mi-au facut-o mai frumoasa.

e lume frumoasa, cea din imaginatia noastra comuna, cea din amintirile care azi par vise, cea din calatorii si cea sin natura verde sau bruna.

e o lume frumoasa si vreau sa vorbesc de ea in romaneste, sa fiu aproape de acei oameni care mi-au fost 'aici' parca de 'mereu'.

ai face bine sa citesti asta

draga cetitoareo si draga cetitorule,

bine ai venit intre copertile subtiri ale unei scrieri cu degetul prin aburul vremii. iaca, ne intalnim, eu din nou sa vorbesc, tu sa ai rabdare - nici nu stiu cum sa iti multumesc...

in seara asta vantul ce se juca cu marginile fustei mele, tocurile cu sarmul lor feminin zgariau linistea serii de langa catedrala. si am inceput sa imi vorbesc mie, sa visez...tu mai faci asta din cand in cand? mie mi se intampla, cred ca de-asta si scriu, ca sa fac vii niste ganduri care imi vin si care imi trec ca sa imi revina.

la ce ma gandeam in seara asta? la lunile de mai. tu nu le iubesti? nici calde, nici reci, nici prea rele, nici prea bune, parca ne ocrotesc cu indulgenta lor. parca e ceva intre primavara si vara care te trezeste sau chiar te invie.

merg si am o fantezie foarte primavaratica, poate si din cauza primaverilor trecute...cea trecuta m-am indgasotit, cea dinaintea ei era cat pe ce, acum trei primaveri cineva m-a mintit un pic cam prea frumos, acum patru primaveri am vorbit prea mult din batai de inima decat din cuvinte.

si acum, cu mine insami intr-un avion imens, apoi in metrou, apoi in autobuzul catre lucru, ma simt atat de bine singura cu mine, fara dragostea mea, fara prieteni, fara ai mei, numai eu si cu aerul rece de aici.

ma bucur. ma bucur de viata ca si ea sa se bucure de mine, de putinul soare pe care am invatat sa il pretuiesc, de schimbarile rapide, de decizii, de puterea din noi, de care nici nu suntem constienti.

ma bucur. de cateva randuri scrise, de perspective, de cine si pranzuri, de salata, de humus si de mar, de ceai negru cu lapte, de gandul ca cei pe care ii iubesc exista si sunt bine.

ma bucur. de atata verde cat incape, de intelegerea care poate fi in lume, de bataile de inima, de clickurile rare pe bugul acesta.

ma bucur si ma tem un pic sa ma bucur, dar nu vreau sa ma opresc. primavara asta nu iubesc pe nimeni anume. in schimb iubesc oamenii de...mereu. sunt in pace si in iertare si as vrea sa iti dau o imens de colorata esarfa in dar.

ai face bine sa citesti si recitesti randurile astea. si sa te bucuri de lunile de mai. sunt unice, ele si lumina lor - lumina de mai.

nu-i asa

nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma asez pe locul de langa fereastra din autobuz imi fixez privirea in afara si imi deschid ochii catre narcise, catre pomii in floare si las razele sa imi mangaie fruntea.

e aproape primavara. si eu ma chinui sa imi desprind genele una de alta si sa accept realul. in schimb, imi vin tot felul imagini din trecut in minte, priviri pe furis si sentimentul de a nu putea avea.

si nu-i asa. nu-i asa de usor. si nu-i asa pentru ca nu e asa. pentru ca nu am dreptate, pe cat mi-as dori.

nu-i asa. pentru ca nici unul dintre cei pe care i-am ales in mod stramb nu mi-a fost sortit sa fie si nici nu mi-a fost dorit sa fie. si imi prefer independenta mai mult de cat ii prefer pe ei.

[http://imagecache2.allposters.com/images/pic/PTGPOD/283341-FB~Sculptor-s-Hand-with-Clay-Bust-Posters.jpg]

si nu-i asa cand spun ca regret. pentru ca regretul e o miselie. pentru ca nimeni nu m-a tras fortat de mana. ba uneori eu am fortat maneca sa vad cat de bine merge. iar cand nu a fost sa fie am invatat ce pot sa am si ce nu, ce imi face si bine si ce nu, si despre cum separarea face doi oameni mai fericiti decat a fi impreuna.

as vrea sa fiu geloasa pe ea. pe ele. as vrea ca vina sa fie a lui. as vrea toate aceste lucuri in lumea mea mica si stramta. pentru ca toate astea imi tin de plictiseala, de semn de intrebare si reprezinta un motiv de ambitie.

dar nu-i asa. pentru ca o vina nu e numai a unei singure persoane. si oamenii nu pot fi buni sau rai dupa cum nu pot fi perfect albi sau perfect negri. nu-i asa. nu am dreptate. si faptul ca nu am dreptate imi face bine.

pentru ca nu putem sa fim prieteni cu toata lumea. pentru ca trebuie sa avem o opinie. si pentru ca in unele relatii investim mai mult si cu mai multa placere. asa cum scrie malcom gladwell in 'tipping point', cortexul poate cuprinde un cerc de 150 de persoane, iar calitatea prieteniilor mai speciale este data de cat alegi sa investesti in ele.

si nu-i asa ca e pacat daca unele se sting. m-am plictisit sa pozez in ipostaza de pompier si sa fiu acolo la nevoie. m-am plictisit ca caut prezentele prietenilor din necesitate.

si nu-i asa ca prieteniile sunt perfecte. ele sunt niste constructii de a caror arhitectura trebuie sa ne ingrijim. numai ca ele se pot construi cu cel putin doi arhitecti avand aceeasi viziune. altfel se duc naibii.

visez mult primavara asta. la nemurirea sufletului. la frezii si la parfum de mare. si sunt foarte putini alaturi de mine in acest vis. si lor le multumesc pentru cat de frumoase arata casele noastre cu balcoane comune.

multumesc si putinilor care ma cititi.

stiu ca nu-i asa ca o sa devin vreo scriitoare. daca era sa fie se intampla acum ceva vreme. dar pentru cei cativa care sunt aici, si eu raman aici. mereu cu bratele deschise, mereu din placere si mereu gata sa imi clatesc mana in clei.

casa mea-i aici, suspentata in aer, si va asteapta. si asta chiar ca asa e!

Elefant

Niciodata lipsa de nimic nu mi-a fost mai destula –
Ca o felie de paine cu unt englezesc
Pe care o digeri de 3 ori pe zi,
In fiecare zi.

Nicodata confortul nu a fost mai ciudat de frumos regizat –
Ca o lipsa de lipsa, ca o viata de virtina,
Ca un barbat dat cu gel si mirosind a prea mult parfum.

Mi-e dor sa imi fie dor
Si teama sa imi fie teama –
O femeie ca un barbat,
Un zambet ca pe sticla,
Ca o viata cu mine fara mine in ea,
Cu intrebari ‘de ce’ – scenariu ce se repeta
Fara sa invat nimic.

Vreau sa fie tarziu, sa fie lumini…
City of blinding lights.
Am inchis usa in fata catorva prietenii, a unor ocazii,
a unor frustrari.

Si nu mi-e greu
Si nu mi-e bine
Si nu mi-e nimic

Si unesc puncte intr-un desen cu elefanti .

Muzica din ceruri, sau din copilarie

Te-am iubit Ludmila cand eram mai mic
Oferindu-ti zilnic flori presate-n plic
Te-am iubit in taina cu tot visul meu
Agatat de sfoara unui subred zmeu

Cand saream pe ciotul cailor de var
Te-am iubit Ludimila langa samovar
Tu-mi cantai romante pe maidanul surd
Eu ciopleam cu bricul uni zmeu absurd

Si prin toata vara plopilor cu bolti
Inventand iubirea te trageam de cozi
Si prin toata vara plopilor cu bolti
Inventand iubirea te trageam de cozi

Ce mai faci Ludmila ? In ce ploi te scalzi ?
Prin ce iarba luneci cu genunchii calzi ... ?
Flori de mar presate, oarbe flori de crin
Mai pastrez si astazi intr-un colt de scrin

Si mai fug de-acasa cand imi vine chef
Sa alerg prin tara ierbii de sidef
Dar ma-ntorc statornic lang-acelasi ceai
Plin de gust de toamna cum doar tu faceai

Impletind aiurea flori de mucava
Te-am iubit Ludmila foarte mult ... cindva .
Impletind aiurea flori de mucava
Te-am iubit Ludmila foarte mult ... cindva .

Not Pretty Enough

I'll never be the blonde girl

Din categoria frustarilor care trebuie sa ia o forma - nu am sa fiu niciodata fata blonda.

Pentru ca ea e stilata si scumpa foc si eu nu sunt. Eu sunt nebuna si imi place sa calatoresc desculta.
Peantru ca ea e iubita de ´public´ pe cand eu imi doresc sa fiu un papitoi a la Roberto Benini care zambeste des si stramb.
Pentru ca ea e de multe ori prima si placa se blocheaza acolo, pe cand mie imi place sa nu fiu nici prima nici ultima and my only ambition is to set you free.
Pentru ca ea e diplomata si mie imi place sa satirizez si sa rad zgomotos.

Pentru ca ea e un ´angel radios´:) iar sunt o scorpie similara celei din opera cu acelasi nume de Shakespeare.
Pentru ca ea danseaza gratios in forme de abur perfecte pe cand eu m-am stins de mult pe o muzica rock pe o plaja veche care nu mai e reala.
Pentru ca ea e fixa si inamovibila pe cand eu seman mai mult cu un copil nehotarat pentru care casa e oriunde.

Pentru ca sunt dark and simple si planuiesc sa raman asa.

DISCLAIMER - sunt cateva blonde la care cele de mai sus nu se aplica, dar ce-i vina mea ca majoritatea pe care le-am intalnit nu au fost blondele potivite?:(

11.11, 25, 3/4 si nenumaratele mele vise

Am sa incep prin a explica ce vreau sa spun prin simbolica numerologica de mai sus:

11.11 - ziua mea, in fiecare an. E probabil cel mai simplu de tinut minte, motiv pentru care am primit o multime de urari si ganduri bune, de la oameni de la care poate nici nu ma asteptam.
Ziua mea m-a facut sa si realizez cat de mult ma simt apropiata de cateva personaje cheie din viata mea: asteptam cu viu interes urarile lor, un telefon, un text, un mesaj pe facebook sau in cazul celor din UK o vizita.

Imi place sa fie ziua mea pentru ca mi se ofera si ma straduiesc sa dau dublu inapoi. As vrea sa fie ziua mea in fiecare zi! De aceea, de pe 11.11 si pana acum am incercat sa pretind ca e ziua mea in fiecare zi.

25 - am un sfert de secol - deja! Cand a trecut tot acest timp, nu stiu, dar a trecut foarte repede cu multe si de toate. Ma simt bine all in all, la pace, inconjurata de esentialele vietii: dragoste, oportunitati si posibilitatea de a-mi face viata sanatoasa si plina.

Nu regret nimic, sunt cateva lucruri de care nu sunt tocmai mandra, dar am invatat sa ma accept si asta imi da curajul sa incerc de ori de cate ori simt nevoia. Am facut multe, am ratat multe, dar atata timp ca am avut un impact pozitiv sunt fericita.

Ce inseamna impact pozitiv? Ca i-am sustinut mereu pe cei dragi (cei dagi mie nu au nevoie de ajutor, ca se descurca - au nevoie de sustinere), am ajutat oamenii din companiile cu care am lucrat si pe cei care interctioneaza cu acestea, am protejat natura cat am putut de mult - nu folosesc plastic decat pentru obiectele cosmetice (nu s-a inventat altceva), nu folosesc vesela si hartie in exces, imi place curatenia dar nu consum apa mai mult decat este nevoie.

25...ce mai varsta! As putea sa ma simt chiar batrana daca nu as conserva cu o incapatanare uneori iritanta copilul din mine:-).

3/4 - de trei sferturi de an sunt in UK si ma apropii vertiginos de final. Nu am economisit prea mult, insa am facut niste lucruri pe care nu astept sa le pretuiasca/aprecieze toata lumea: am calatorit, am investit in a cunoaste si a-mi gasi un echilibru. Este tot ce imi doresc - sa capitalizez pe experienta mea pana in Aprilie anul urmator.

Vreau sa fac din cercul meu de prieteni familia mea internationala, sa dau mult din energia mea job-ului si orelor de gimnastica pe care abia le-am inceput. Vreau sa fi fost un an de multe lectii profesionale si personale. Mai este 1/4...apoi am sa incep sa ma gandesc si la alte vise.

Vise...am multe, inca unul in fiecare zi. Resurse financiare pentru putine, curaj pentru cateva. Important e ca nu mi le neg si le tin mereu cu mine pana cand se sting in realitate sau efemeritate.

Azi am redecoperit unul din fetisurile mele eterne - artsitii. Unul din tobarii formatiei Funkoff (http://www.funkoff.it/) mi-a facut rasuflarea sa se opreasca atunci cand a coborat de pe scena zambindu-mi. Asta nu inseamna decat ca sunt un copil (asa cum mentionam mai sus) si ma bucur cu putin. Dar muzica si felul in care ei dansau si implicau publicul nu e putin...deloc.

Am facut ceea ce nu obisniam sa fac - eram foarte 'serioasa' si nu credeam ca artistilor le place sa te bagi in viata lor. Plus ca eram si timida. Azi m-am dus frumos spre ei, le-am spsu in italiana ca a fost frumos si 'Grazie' si mi s-a raspuns 'Grazie a voi'. Am luat un autograf si am mai vorbit putin...pentru ca simt nevoia sa ies din aria mea e confort.

Mi-am descoperit saptamana asta cel mai mare vis: learning&training events, sa fiu cu oamenii, prietena lor si una din persoanele cele mai deschise din orice loc.
Inca nu sunt, insa pot sa devin.

Pentru ceea ce sunt si pot fi insa, va multumesc!

[The Return of Poxy part II ends here. Please be aware I shall return for my dearest ones 11o times more:-)]

Romana din mana lui Anshoo:-)

...sau din gura/penelul lui Anshoo, prietena mea de origine indiana:

ahmi parerro = imi pare rau
copill mio = copilul meu
casse corishte cu mia = casatoreste-te cu mine
cu plachare = cu placere
mio somne = mi-e somn.

Seamna dar nu rasare, ca sa vezi ce profesor bun sunt:-)...

Recuperand timpul pierdut

Mi-e dor sa scriu si glumesc in romana - intr-un farmec simplu pe care cei de aici nu il inteleg si ca atare nu am cum sa il aprecieze...

Si atunci cand incep sa scriu, pentru ca nu am mai scris demult, gandurile mele se blocheaza in colturi de ecran. Ceea ce vreau sa scriu a fost general - usor aiurea - de un rand din horoscopul de azi, care imi spune sa stau linistita in varful muntelui si sa ma relaxez macar putin, multumita de ceea ce am realizat.

Atunci, ma gandesc inapoi, rewind...rewind...ce am facut de cand am terminat scoala? De cand mi-am luat diploma de licenta undeva in jur de 8.50?

Am lucrat intr-o companie mica si intr-o multinationala, am facut training si am colaborat cu dou companii de care imi este tare drag pentru ca sunt bune si au niste AIESEC-eri foate tari in ele - Ascendis si Catalyst.

M-am sfortat un pic (admit ca nu foarte mult) si am ajuns in UK, unde dupa atata timp sunt din nou trainee. Am crezut ca titulul jobului este unul adevarat si relevant si ca am sa ajung pentru pima oara in viata mai devreme acasa (sa luam, spre exemplu un 18.00).
Deh, cum spune o veche zicala din satul de bastina - 'munca il cauta pe prost', asa ca am imbratisat-o cum se cuvine.

Seful meu nu e obisnuit sa roage si sa multumeasca prea mult, desi e foarte bine intentionat - asa e cultura, ce sa faci...Avem de lucru cam la modul ca intr-o saptamana trebuie sa ma ocup de o baza de date de 600 de asociati pentru care culeg updates si pe care ne dorim sa ii trimitem inapoi (dupa 2 ani e foarte scump sa platesti viza unui indian in UK).
Mai am o baza de date de peste 5000 de angajati si la fiecare inceput de saptamana fac o analiza cu cati au venit, cati au plecat, etc. Aici se adauga doua alte de baze de date in functie de tip de angajat, ca avem foarte multe, dar nu intru in detalii.

Uneori sunt implicata in activitati de staffing intern care este cel mai dezvoltat dintre toate companiie la car ma pot gandi acum, fie ele sau nu in top 100.

Si sunt o multime de activitati care se intampla la fiecare inceput de luna sau in fiecare quarter cum ar fi estimarea fortei de munca (colectata de mine de la 50 de proiecte) sau analiza plata salariu - suma incasata de la client.

Suna tare plictisitor cand ma gandesc, dar trebuie sa admit ca invat foarte mult si ca m-a ajutat sa nu ma tem de cifre, ci sa stiu sa le prelucrez. Mama ar fi mandra sa ma vada in actiune.

In plan personal, am castigat o multime de prieteni pentru care am devenit instantaneu 'Poxy'. Un coleg facea haz de mine ca ma tot striga 'Roxana' si nu raspundeam in timp efectiv asa ca m-a strigat pe numele 'de scena' si de atunci intre prieteni asa am ramas.

De asemenea, am fost intrebata de ce 'Pox' si am mintit (ca sa nu ma complic cu explicatii) ca noi in Romania punem p in fata a orice. De atunci facem haz schimband initiala numelor colegilor cu litera p. Acum imi dau seama ca neaos romanesc sa incepi ceva cu p nu e prea bine. P..ana mea (cu care scriu acum) :-)

Ma bucur de o viata care nu mai pare nici scumpa nici interzisa, de aceea nu mai fac excese, ci ma relaxez.

Pentru cititorii cu adevarat interesati, va rog sa increcati sa introduceti in tara ca slang 'Aaramse' - e echivalentul din hindi si suna prea tare, au ba?

Nu ma simt pe nici un munte, duc o viata normala si incerc sa ma comport cat se poate de profesionist la lucru si cat de pieteneste posibil cu cei ce imi sunt dragi, desi cu ambele reusesc sa calc de minune in strachini (al doilea sport preferat dupa admiratul vitrinelor magazinelor).

Sunt mult mai multe de povestit despre diferentele culturale, despre cat de comunist suna robotul de la Ambasada Romaniei in UK, despre cat de usor mi se pare aici sa obtin unele lucruri pentru ca ei stiu ce inseamna 'customer care' si despre cat de restrictionata sunt uneori (aici rebelisme mai rar).

Toate la timpul lor cel limitat:-)...

[The return of Poxy Part II shall soon be released]

1/3

Au trecut mai bine de 4 luni de cand sunt in traineeship – timpul trece foarte repede si incep sa realizez ca in Aprilie anul ce vine va trebui fie sa plec, fie sa decid ce fac daca raman.

Stau in fata prietenilor mei Carlos si Jenny. El isi face CV-ul si se intreaba ‘what’s next?’ Cred ca a spune ‘la revedere’ este cel mai greu moment intr-o astfel de experienta. Inveti sa zambesti si sa mergi mai departe, asteptand ca un gol absurd sa se umple de ceva, de un altceva, de timp, de oameni noi...orice.

Realizez foarte simplu acum valoarea prieteniilor mele – oameni care sunt langa tine peste ani si peste distante, care ma vor si ma cauta si pe care ii numesc ‘prieteni’. De ani si ani...Incerc sa imi explic cum de, ce am facut, ce au facut ei, ce decizii am luat la ce momente anume din timp. As vrea sa le pot lista si sa fac o reteta, dar nu am nici cea mai vaga idee. Nu stiu sa definesc prietenia, nu stiu cum sa o conserv, dar se pare ca intr-o oarecare masura functioneaza.

Nu stiu ce am facut in aceste 4 luni, pare un timp asa de scurt si totusi am invatat cum sa ma integrez intr-o multinationala cu o cultura organizationala total noua pentru mine, cum sa acord mai mult timp detaliilor, cum sa ‘cope’ cu lucrurile care nu imi plac sau nu sunt similare celor cu care ma obisnuisem.

Stiu ‘the excel magic’, stiu cum sa scriu un e-mail care sa stimuleze dar sa fie si diplomat in acelasi timp. Stiu ca colegii mei din L&D ma plac cum si eu ii plac pe ei. Stiu ca prietenii mei din Stepney Green, Clapham Junction si Clapham North ma plac desi nu o spun.

Stiu ca am vazut doar Londra, Cambridge, Birmingham si Copenhaga, dar am planuri sa vad alte 2 continente daca voi avea bani si timp.

Stiu ca sunt altfel decat eram acum 4 luni – mai relaxata, cu mai multa incredere in oameni si mai multe informatii ‘la bord’. Stiu ca esentialul nu s-a schimbat si ca nici una din prieteniile noi nu poate echivala vreuna din cele vechi.

Sunt multumita si impacata. Si am incredere in viitorul tarii mele ca si in familia mea. Nu stiu sa descriu senzatia de dor, uneori parca imi amortesc intentionat simturile, undeva in subconstient, si ma obisnuiesc sa traiesc asa, si imi place – ma simt libera si capabila sa ma descurc singura in majoritatea situatiilor, desi nu e nevoie (suntem o comunitatea frumoasa la bine si la greu).

Mai am 8 luni...de doua ori mai mult de atat...timpul are ritmul sau, incerc sa il ascult si sa ii dau valoare.
Pana la o evaluare finala, ma bucur copilareste de lucrurile frumoase pe care le-am castigat prin curajul de a pleca de acasa. Si as vrea sa invatam sa apreciem copilareste frumosul, fara a-l impopotona de axiome si teoreme...