1/3

Au trecut mai bine de 4 luni de cand sunt in traineeship – timpul trece foarte repede si incep sa realizez ca in Aprilie anul ce vine va trebui fie sa plec, fie sa decid ce fac daca raman.

Stau in fata prietenilor mei Carlos si Jenny. El isi face CV-ul si se intreaba ‘what’s next?’ Cred ca a spune ‘la revedere’ este cel mai greu moment intr-o astfel de experienta. Inveti sa zambesti si sa mergi mai departe, asteptand ca un gol absurd sa se umple de ceva, de un altceva, de timp, de oameni noi...orice.

Realizez foarte simplu acum valoarea prieteniilor mele – oameni care sunt langa tine peste ani si peste distante, care ma vor si ma cauta si pe care ii numesc ‘prieteni’. De ani si ani...Incerc sa imi explic cum de, ce am facut, ce au facut ei, ce decizii am luat la ce momente anume din timp. As vrea sa le pot lista si sa fac o reteta, dar nu am nici cea mai vaga idee. Nu stiu sa definesc prietenia, nu stiu cum sa o conserv, dar se pare ca intr-o oarecare masura functioneaza.

Nu stiu ce am facut in aceste 4 luni, pare un timp asa de scurt si totusi am invatat cum sa ma integrez intr-o multinationala cu o cultura organizationala total noua pentru mine, cum sa acord mai mult timp detaliilor, cum sa ‘cope’ cu lucrurile care nu imi plac sau nu sunt similare celor cu care ma obisnuisem.

Stiu ‘the excel magic’, stiu cum sa scriu un e-mail care sa stimuleze dar sa fie si diplomat in acelasi timp. Stiu ca colegii mei din L&D ma plac cum si eu ii plac pe ei. Stiu ca prietenii mei din Stepney Green, Clapham Junction si Clapham North ma plac desi nu o spun.

Stiu ca am vazut doar Londra, Cambridge, Birmingham si Copenhaga, dar am planuri sa vad alte 2 continente daca voi avea bani si timp.

Stiu ca sunt altfel decat eram acum 4 luni – mai relaxata, cu mai multa incredere in oameni si mai multe informatii ‘la bord’. Stiu ca esentialul nu s-a schimbat si ca nici una din prieteniile noi nu poate echivala vreuna din cele vechi.

Sunt multumita si impacata. Si am incredere in viitorul tarii mele ca si in familia mea. Nu stiu sa descriu senzatia de dor, uneori parca imi amortesc intentionat simturile, undeva in subconstient, si ma obisnuiesc sa traiesc asa, si imi place – ma simt libera si capabila sa ma descurc singura in majoritatea situatiilor, desi nu e nevoie (suntem o comunitatea frumoasa la bine si la greu).

Mai am 8 luni...de doua ori mai mult de atat...timpul are ritmul sau, incerc sa il ascult si sa ii dau valoare.
Pana la o evaluare finala, ma bucur copilareste de lucrurile frumoase pe care le-am castigat prin curajul de a pleca de acasa. Si as vrea sa invatam sa apreciem copilareste frumosul, fara a-l impopotona de axiome si teoreme...