Vreau sa- ti povestesc...

am simtit nevoia sa scriu in romana, sa scriu numai pentru un anumit segment de oameni si de prieteni...

e frumos si soare in londra si m-am trezit destul de dimineata, desi am mers tot de dimineata la culcare. privesc dinspre balcon manunchiurile de frunze atingadu-si verdele intr-un cantec de vant lejer.

imi gasesc cu greu cuvintele, acele frumoase cuvinte cu care imi scriam poeziile si cu care am scris sute de mailuri si de scrisori.
in fiecare primavara se renaste in mine un spirit proaspat - imi aduc aminte, uit, ma gandesc in viitor. parca nu mai e nimic cum obisnuia sa fie vama veche.
nu am mai vazut-o demult. oamenii spun ca nu mai e ce era. si de cand am fost acolo pentru prima oara oamenii spun mereu ca nu mai e ce era. nimic nu e cum e fost. ramane imaginea feerica si idealizata a unor clipe care nu se intorc, dar lumineaza ca o raza de tinerete sau chiar de copilarie.

si acum, de langa statia de tren, incercand sa reproduc imaginea vamii, simt ca nu a fost real, ca nu s-a intamplat, ca parca intr-o emisfera a mintii mele am inventat toate povestile si le-am trait la un timp ce se desfasoara de la 0 la minus infinit.

am uitat si sa imi fie dor. de acel nisip care arde si de acele scoici dure. de acele valuri inspumate si de casutele de paie. de corturi indundate de apa, de multe si nestiute saruturi, de oameni buni si oameni pierduti, de bere la pahar mai ieftina ca apa, de tigari, de inghetata si de miros de peste.

de bolerul de la rasarit de soare, de focul care inca mai mocneste, de sutele de oameni trezi care abia degusta cafeaua, de un dans in apa rece a zorilor.

am trait toate astea? cand? cum? de ce s-a terminat si cum pot recrea aceasta lume pierduta?

poate ca nu o voi mai intalni nicioadata- traieste aivea in mine si in dragii mei prieteni cu care am impartit aceeasi suta de lei, aceeasi paine si sticla de 0.5 de apa, aceleasi drumuri cu nasul pe trenuri romanesti.
toate sunt unice, irepetabile, de o frumusete ireprosabila, care ramane cu noi si ne face si mai frumosi.

si vreau sa scriu despre ea, si nu vreau sa o uit, si vreau sa fie mereu in mine. un prieten zise o data: 'bai rox, am citit un post de pe blogul tau si am mers sa beau o cana cu apa. ce atata traire acolo'? saptamana trecuta am primit un mail cu link catre un articol despre ceea ce inseamna pentru un scriitor a scrie. si de atunci parca am mai prins curaj.

scriam mult, asa ca o apa spirituala pe care ti-o torni in cap. poate prea intens, poate putin exagerat...nu stiu. dar e ceva din mine acolo pe care nu am putut sa il tin numai pentru mine.

si acum ma gandesc - cred ca mi-am infipt mult mai bine picioarele in pamant, poate am devenit cinica, poate un pic caustica, poate am uitat sa cred.

din copilarie am fost invatata sa cred si sa respect. si prin felul meu de fi, nu am stiut ce inseamna sa simti gelozie, invidie, ce inseamna sa regreti sau sa vrei sa intorci capul intr-o alta directie.

in ultimii doi ani am invatat cate putin despre fiecare. despre a uri, despre individie, despre mai putina rabdare si mui putina toleranta. poate ca trebuia.

poate ca fiecare trebuie sa simta o data toate astea ca sa invete. nu sunt frumoase, sunt niste demoni zahi pe care stiu ca a trebuit sa ii cunosc. azi sunt asa de impacata incat imi dau timp sa imi amintesc despre cele mai frumoase persoane pe care le-am intalnit, persoane care te fac sa iti fie putin rusine ca nu esti mai mult decat esti si care, prin inocenta lor, prin inteligenta lor (inclusiv cea emotionala), prin forta aspiratiilor lor raman mereu modele, prieteni dragi si oameni carora desi le datorezi jumatate din lumea ta, simti ca nu le datorezi nimic.

am crescut invatand sa nu poftesc la ceea ce este al altuia, sa nu trisez si sa fiu sincera cu mine insami. nu e foarte confortabil sa realizezi toate astea, dar merita - pentru nepretuita pace sufleteasca.

nu vreau sa fiu prietena nimanui cea mai buna, nu vreau sa traiesc alaturi de cineva pentru care sunt unica optiune, nu vreau sa fac lucrurile care mi se cer in cariera, vreau sa traiesc cu sufletul si gandul libere si sa ma bucur ca sunt, intr-o lume pe care oamenii si locurile dragi mi-au facut-o mai frumoasa.

e lume frumoasa, cea din imaginatia noastra comuna, cea din amintirile care azi par vise, cea din calatorii si cea sin natura verde sau bruna.

e o lume frumoasa si vreau sa vorbesc de ea in romaneste, sa fiu aproape de acei oameni care mi-au fost 'aici' parca de 'mereu'.