Durerea mea se uita la mine. Nu ma slabea din privire. Eu o slabeam pe ea. Am inceput sa o primesc la masa mea si sa o fac parte din viata mea si sa nu o mai neg. Si sa fiu calma. In definitiv, existenta ei s-a intalnit de multe ori cu existenta mea. Si asa, de fiecare data cand soseste am invatat sa o fac musafir si sa nu o detest, si sa ii inteleg venirea.
Durerea: - Am venit din nou. Era loc in sufletul tau, si era cald, si nu ma mai primsei de mai multa vreme.
Eu: - Te-aseaza, stiu ca nu ai sa pleci asa imediat. Dar cat ai de gand sa stai?
D: - Cat ma primesti...
E: - Nu e chiar asa. Stii foarte bine ca ti-as inchide usa daca as sti ca esti tu. Nu imi esti draga.
D: - Nu-i sunt nimanui. Si atunci, eu unde apartin?
E: - Fii pe pace. Vii prea adesea si pentru prea multi dintre noi. Sunt vile in jur in care ti-ai facut loc berechet.
D: - Nici nu stii cat de multe aduc cu mine, si cate invataturi las cand plec.
E: - Nu pot sa-ti multumesc. Doar daca m-ai slabi putin...Sau daca ai veni mai rar...
D: - Vin indeajuns de rar si tu ma si gonesti prea repede.
E: - Uite, ia loc si stai. De data asta te pimesc cu motiv. Dar te primesc senina. Si am sa stau aici cu tine sa indur, pentru ca am inivtat si Speranta. O sa stam toate trei sa asteptam Binele si Lumina.
Am primit durerea. Intrase in camera mea dupa ce dragostea, temerile, dorul, nevoia de a ajuta, se nascusera sub gene. Si era fireasca. Si am decis sa mai traiesc putin cu ea. Sa o inteleg, sa nu disper, si sa nu gasesc o vina nimanui. Si ca cred ca maine va fi mai bine.
Cu un car de iubire care doare,
Rox
6 comments:
usor masochista...
nu e masochism...uneori nu depinde de tine, sunt lucruri din viata care vin si care trec. nu e o decizie, e ceva inevitabil:)
eu zic ca e mai degraba un act de curaj...sau cumva de resemnare ???...sau pur si simplu de diplomatie ? :)
Atunci cand durerea lipseste, viata este nesigura. Oare visezi? Oare ai murit? Cand durerea isi face aparitia, oricat de mult iti displace, nu poti sa ii intorci spatele. Este parte din tine.
Daca speranta se alatura durerii, atunci devii OM.
Foarte frumos. Multumesc.
www.marius-matei.blogspot.com
Încrederea copilărescă nu este suficientă. Trebuie să existe o altă credinţă, mult mai matură. În primul rând, o credinţă temeinică, profundă, în faptul că omul conţine lumină, adevăr şi o mulţime de posibilităţi creatoare de devenire. Dacă l-am susţine, înspira, haosul care ne sperie în el ar putea naşte o stea. Acestă credinţă este încrederea în faptul că lumina şi dreptatea din om vor învinge. În acestă credinţă, încredere, nu este naivitate. Ea creşte odată cu experienţa de viaţă, bazată pe cunoaşterea de sine, pe înţelegerea vieţii şi a oamenilor.
Post a Comment